Deconspirarea masoneriei

– Ce sunt banii?

Motto:
„Daţi-mi controlul asupra banilor, şi nu mă interesează cine face legile!”
– Mayer Amshel Rothschild.

„Jumătate din mapamond să producă gunoi,
iar cealaltă ju­mătate să fie obligată să-l cumpere.”

– Rathenau (Ministru de externe, evreu, în Germania, 1922)

Ce sunt banii, astăzi? Cine îi tipăreşte? În ce cantităţi? Cine supraveghează această activitate? Acestea sunt întrebări pe care ar trebui să ni le punem cu toţii şi despre care vom urmări să discutăm în continuare.

Teoretic, fiecare stat emite moneda sa naţională în cantităţile pe care le consideră de cuviinţă pentru a păstra un anumit echilibru asupra inflaţiei. Dar ce se întâmplă atunci când moneda respectivă trece frontierele statului? Mai urmăreşte cineva traseul ei, efectele pe care le produce (inflaţie, depreciere)?

În fapt, statele care beneficiează de o monedă puternică, convertibilă (valută forte) o tipăresc în cantităţi uriaşe. Aceste „tone de hârtie tipărită”, în mare parte, iau drumul „exportului”. Practic, un stat cu monedă puternică poate cumpăra/importa orice bun dând la schimb „hârtii verzi”.

Aşa se face că, de exemplu, în SUA nu există nici 10% din totalul dolarilor tipăriţi, restul circulând pe tot mapamondul. Acesta este secretul „miracolului” economiei americane: – pot cumpăra orice, de oriunde (materii prime, tehnologie, resurse umane) dând la schimb dolarii ce sunt tipăriţi non-stop, fără nici o acoperire.

La fel a procedat si Germania Federală cu marca germană. Această monedă puternică era folosită la schimb în tranzactiile comerciale, de asemenea fără nici o acoperire. Ascesta a fost secretul „hărniciei” germane. La fel proceda şi Franţa cu francul francez. La fel procedează si astăzi Elveţia cu francul elveţian. (Acesta este unul dintre principalele motive pentru care nu doreşte integrarea în Uniunea Europeană: controlul asupra monedei interne. Practic, Elveţia tipăreşte franci elveţieni pe care apoi, prin bănci, îi împrumută populaţiei sau societăţilor comerciale, pentru ca apoi să îi ia înapoi cu dobândă sau să perceapă bunuri la schimb – de multe ori prin executări silite. Evident că, având controlul asupra monedei, cantitatea de franci de pe piaţă e controlată şi ea nu va putea niciodată să fie restituită integral – aşa apar falimentele. De exemplu, Elveţia tipăreşte 1.000.000 de franci elveţieni pe care îi aruncă pe piaţă cu împrumut, solicitând să primească înapoi cu dobândă, 1.100.000 de franci, dar aceasta nu se va putea realiza niciodată întrucât suma de franci de pe piaţă este de doar 1.000.000, deci este un joc de tip piramidal din care întotdeauna cineva va pierde. Astfel a apărut expresia „jungla financiară”, reprezentând lupta pentru supravieţuire pe piaţă.) La fel procedează şi Marea Britanie cu lira sterlină (are acelaşi motiv ca şi Elveţia pentru care refuză trecerea la zona euro).

Dar ce s-a întâmplat de când a fost lansată moneda euro? Cine controlează emiterea acestei monede? Evident, statele puternice care au creat-o (Germania, Franţa în primul rând) care au acceptat renunţarea la propria monedă naţională în vederea uneia noi, mai puternică. Celelalte state membre ale zonei euro cunosc acest fapt şi profită de el din plin. Ţări ca Belgia, Olanda, Italia au primit (şi încă mai primesc) credite de miliarde de euro, bani tipăriţi special pentru aceste credite, fără nici o acoperire. Aceşti bani sunt apoi infuzaţi în economiile lor. Astfel işi menţin aceste state supremaţia la nivel economic. Acesta este motivul pentru care au renunţat la propria monedă naţională, acceptând moneda euro ca pe o monedă cu care pot face tranzacţii financiare oriunde, practic cu care pot cumpăra orice. Unii vor spune că tipărirea monedei euro este limitată şi ţinută între anumite limite stricte. Sigur, în teorie aşa este, însă în practică cei care controlează această monedă sunt tot cei care au creat-o şi care o controlează / utilizează după bunul plac al lor. Cei care controlează moneda euro alcătuiesc un fel de „frăţie”, ca să nu zic „mafie”, care păstrează cu stricteţe legea tăcerii (omerta) asupra acestui mecanism. Ei sunt cu toţii implicaţi şi se acoperă unul pe altul, pentru că dacă ar pica unul, atunci automat ar pica toţi.

Grecia, având o experienţă milenară în comerţ şi finanţe, a înţeles repede acest mecanism şi la început a acceptat să facă parte din el. Însă atunci când pretenţiile sale au depăşit voinţa marilor puteri care au creat moneda euro, a fost tratată cu dispreţ şi marginalizată. Astfel a apărut această perioadă de criză în zona sudică a Europei, când ţări ca Grecia, Spania, Portugalia nu au mai primit sumele colosale cu care se obişnuiseră; principalele state care controlează moneda euro sunt situate în partea de nord a Europei.

Am ajuns acum într-un punct în care vedem cum sunt tipăriţi banii. Ne putem deci, întreba: atunci, cine mai munceşte? Cine ţine economia în spate? Cum sunt produse bunurile de larg consum? Răspunsul cred că este deja uşor de intuit: ţările care sunt sclave ale acestui sistem financiar diabolic. Acum putem înţelege de ce ţări ca Ucraina (bogată în resurse şi în care poporul munceşte în condiţii grele zi-lumină) sunt la limita falimentului, iar ţări ca Olanda, cu resurse foarte puţine sau deloc şi cu oameni mai tot timpul petrecăreţi au economii puternice.

Care este scopul acestui „joc” de culise? Ţinerea în şah a întregii omeniri! Unii sunt subjugaţi de monedă, ceilalţi sunt subjugaţi de muncă. Nimeni nu câştigă, toţi sunt sclavi într-un fel sau altul; singurii câştigători sunt cei care au creat Sistemul, cei care ţin omenirea în lanţuri (şi cu ale căror citate am început acest articol). Însă, deoarece tot mai mulţi oameni conştientizează acţiunile ocultei financiare globale, sperăm, totuşi, că ziua dezrobirii va sosi cât mai curând.

În continuare, vom prezenta alte câteva articole care dezvoltă acest subiect.

«Alan Greenspan, fost şef al Trezoreriei americane, a declarat că nu există nicio şansă ca SUA să intre în incapacitate de plată (default), în urma deciziei S&P de a retrograda ratingul de ţară al Americii, scrie CNBC.

„SUA pot plăti orice datorie au, pentru că putem întotdeauna să tipărim bani pentru asta. Deci probabilitatea de incapacitate de plată este zero”, a declarat Greenspan, într-o conferinţă de presă de duminică.

Alan Greenspan (născut în 1926) este un economist american care în prezent are o firmă de consultanţă economică, Greenspan Associates LLC.

El a fost numit şef al Trezoreriei în 1987, de către Ronald Reagan, şi a deţinut această funcţie până în 2006, fiind cel mai longeviv trezorier-şef din istoria SUA. Tatăl lui Greenspan, Herbert, este un evreu de origine română care a emigrat în SUA.»

«După ce „Cavalerii Roşii” au înfiinţat prima lor colonie în Pennsylvania, Loja masonică engleză a întemeiat şi aici o lojă în 1730. Războiul de independenţă american a fost organizat şi dus de masoni, iar constituţia au conceput-o şi au semnat-o masonii. Preşedinţii americani au fost masoni, ei fiind de asemenea reprezentaţi în Cameră şi Senat. Pecetea americană, piramida cu un ochi la mijloc, pe verso pasărea Phoenix, drapelul american cu 13 dungi şi 13 state, cele 13 trepte ale piramidei, toate acestea sunt simboluri masonice instaurate de familia Rotschild şi aplicate în practică de Weishaupt. Macheta piramidei de pe bancnota de un dolar a fost făcută de Filip Rotschild împreună cu iubita sa Any Rand, aşa cum scrie ea însăşi în cartea ei „Atlas Shrugged”. Mai târziu, loja masonică americană s-a împărţit în alte două loji: „Ritul york” şi „Ritul scoţian”, împărţite în 33 de grade. Majoritatea masonilor cred că cel de al 33-lea grad este ulti­mul. Dar gradele superioare lojei a 33-a sunt gradele Ilumina­ţilor. Toate lojile „Marelui Orient” din Europa au fost pătrun­se de iluminismul lui Weishaupt, la fel şi în America. 90% din masonii organizaţi nu ştiu nici în zilele noastre, ce scopuri au Iluminaţii din gradele de sus. Aceste organizaţii ale gradelor inferioare sunt grupuri umanitare, utilitare. Ei se dau drept localnici de vază, folosesc simboluri secrete şi alte scamatorii. Tot ceea ce fac aduc avantaje carierei şi afacerilor. Soţiile lor se adună şi ele în organizaţii sociale sau de caritate unde preocu­parea principală este bârfa. Fratele mason nu are idee de ce se întâmplă în vârf.

Dar cum stăteau finanţele în America? Benjamin Franklin şi Thomas Jefferson, ambii preşedinţi, erau împotriva creării unei bănci centrale după modelul celei engleze. După moartea lui Franklin, agentul lui Rotschild, Alexander Hamilton, a fost numit ministru de finanţe şi a întemeiat „First National Bank of the United States”. Această bancă a fost controlată de Rotschild. În 1811, când concesi­unea acestei bănci s-a sfârşit, nu a mai fost prelungită pe cinci ani, deoarece, economia americană era într-o stare de destabi­lizare. Rotschild, prin presiuni asupra parlamentului englez, a făcut ca englezii să ceară americanilor coloniile. Aceasta a dus la războiul dintre 1812-1814. După război, America a trebuit să facă datorii, astfel încât nu a avut altă posibilitate decât să prelungească mandatul băncii.

În 1836 preşedintele Jackson i-a retras din nou concesiunea pentru ca în 1836 să i se dea din nou dreptul să funcţioneze. În sfârşit, în 1913, a devenit „Federal Reserve Bank” (FED), care există până astăzi ca puternică bancă particulară. Cum funcţionează această FED? Comitetul de bancheri ai acestei bănci tipăreşte „Federal Reserve Bancnote”, adică dolari. Gu­vernul american nu are dreptul să tipărească bancnote. Banca FED dă guvernului aceşti dolari, în schimbul unor obligaţii (poliţe de împrumut), care folosesc băncii ca garanţie. Aceste obligaţiuni sunt ţinute de cele 12 filiale ale băncii FED care încasează anual procente. Şi muntele datoriilor creşte şi iar creşte. În 1982, ministerul de finanţe american publica suma de 1.070.241.000.000 dolari pentru care FED încasa de la con­tribuabilul american 115.800.000.000 dolari procente anual. Această enormă sumă de procente se scurge în buzunarul bancherilor particulari ai lui FED. Ei deţineau în 1992 obliga­ţiuni în valoare de 5.000.000.000.000 dolari. Pe aceşti bancheri îi costă numai vopseaua, hârtia şi tipăritul dolarilor! Charles Lindbergh, un membru al Congresului de atunci, este primul care a numit-o pe Federal Reserve Bank „guvernul invizibil”.

Deţinătorii acţiunilor acestei bănci erau:

1. Băncile Rotschild din Paris şi Londra;

2. Banca Lazard Brothers din Paris;

3. Israel Moses Seif Bank din Italia;

4. Banca Warburg din Amsterdam şi Hamburg;

5. Banca Lehmann din New-York;

6. Banca Cuhn şi Loeb din New-York;

7. Banca Chase Manhattan din New-York;

8. Goldman Sachs Bank din New-York.

Este foarte curios de menţionat că toate aceste bănci sunt evreieşti.

Aceste bănci împrumută bani guvernului american prin FED, iar procentele le suportă contribuabilul, plătind impozi­te. Aceasta este cea mai mare tâlhărie din istoria Statelor Unite şi trece aproape neobservată. FED prin obligaţiunile ce le posedă are drept de zălog pe întreaga avere a Americii de Nord. O mulţime de încercări, de a anula legea prin care se asigura existenţa acestei bănci au dat greş. S-a încercat prin instanţe ale justiţiei. De drept, cetăţeanul american nu poate cere aceşti bani înapoi, deoarece FED nu este o instituţie de stat, ci o structură particulară. De fapt, această bancă este anticonstituţională, de aceea nouă state americane au intentat o acţiune judecătorească pentru anularea concesiunii acestei bănci.

Nathan Rotschild a înfiinţat, după moartea tatălui său, în 1812, banca „Nathan Mayer Rotschild şi Fiii”, la Londra, cu filiale la Viena, Berlin şi Paris. În America, banca lui a fost reprezentată de băncile Cuhn Loeb & Co, J.P.Morgan & Co, August Belmont & Co.

Familia Rotschild îşi câştigase o influenţă imensă în econo­mia americană prin tranzacţii bancare, bursiere, asigurări, cre­dite acordate guvernului, finanţarea căilor ferate, fabrici de oţel şi armament etc. Ei au finanţat războiul dintre 1861-1865, provocând conflicte prin intermediul unor agenţi. Un agent al lor, George Bickley, fondatorul lojii „Cavalerii cercului de aur” a incitat statele din sud să formeze o confederaţie şi să se separe de Uniune. Un alt agent al lor din partea băncii Mor­gan agita spiritele în statele nordice. Preşedintele Lincoln, care a aflat jocul, a încetat în 1862 şi 1863 să plătească dobânda imensă băncilor lui Rotschild şi a dat Congresului însărcinarea să tipărească acei dolari numiţi „Green Back” cu care să plă­tească armata Uniunii. Acest lucru, bineînţeles, nu a fost pe placul Rotschilds-ilor, care au pus un agent al lor, John Wilkes Booth, să-l asasineze pe Lincoln. Acesta a fot ucis pe 14 aprilie 1865. „Cavalerii cercului de Aur” l-au scos mai târziu pe uci­gaş din închisoare. Acesta a fugit la Londra unde şi-a petrecut restul vieţii fără lipsuri, fiind plătit de Rotschild. După moar­tea lui Lincoln, dolarii „Green Back” s-au scos din circulaţie, fiind cumpăraţi pe nimica de banca Morgan şi Belmont.

În rezumat, putem spune că Banca N.M.Rotschild şi Fiii controlează: City-ul din Londra, coloniile coroanei engleze, guvernele englez şi francez, Comitetul celor 300, toate lojile Iluminaţilor din Europa şi America. Prin băncile Cuhn-Loeb, al căror director este Jacob Schiff (fiica acestuia a fost soţia lui Trotzki) şi prin banca Morgan, Belmont şi Warburg au ridicat imperiul Rockefeller „Standard Oil”, liniile ferate Harriman şi fabrica de oţel Carnegie. Aceste bănci sunt cele mai puter­nice din lume. Establishment-ul Coastei de Răsărit cu mafia ei financiară, politică, academică şi mass-media este stăpânită de Rockefeller.»

«Banca Goldman Sachs din New York este una dintre cele opt bănci evreieşti ce au fondat banca centrală privată a Statelor Unite ale Americii, Federal Reserve Bank, iar în prezent este principalul “jucător” bancar mondial, alături de băncile Morgan Stanley şi Merril Lynch, despre care analiştii au scris: “Lumea este dominată de trei instituţii care au acaparat sacii cu bani… Este remarcabil cât de multe afaceri din domeniul investiţiilor bancare au fost concentrate sub influenţa acestor firme şi a rivalilor lor apropiaţi”.

În continuare, revista Capital (în suplimentul «Lumea în 2001»), descrie mai amplu imaginea constelaţiei băncilor evreieşti din SUA:

Pentru a lua doar un exemplu al puterii lor oligarhice, primele cinci astfel de firme au intermediat trei sferturi din totalul emisiunii de noi acţiuni în America.

Întorcându-ne în Europa, Morgan Stanley şi Goldman Sachs se ocupă, din punct de vedere valoric, de 60% din achiziţiile şi fuziunile trans-frontaliere…

Cel de-al doilea grup – al «greilor» aflaţi în rivalitate – constă în 2 bănci comerciale gigantice, care s-au extins în domeniul investiţiilor bancare. Citigroup, formată din fuziunea, în 1998, a Citicorp şi Travelers, a avut destul succes împletind acoperirea globală a Citibank cu abilităţi­le comerciale Salomon Brothers, know-how-ul acumulat al Smith Barney ca bancă de investiţii şi, apoi, experienţa Schroders ca bancă comercială.

O tot atât de spectaculoasă afacere a fost fuzionarea, în septembrie 2000 a J.P. Morgan cu Chase Manhattan… Achiziţionarea firmei J.P. Mor­gan, un vechi nume în finanţele americane, face din Chase o putere în lumea băncilor de investiţii…

Dispariţia lui J.P. Morgan a lăsat Bear Stearns şi Lehman Brothers ca principale bănci de investiţii de pe Wall Street… După crearea firmei J.P. Morgan, Chase & Co., primele trei firme din galeria «greilor» ar putea găsi atrăgătoare ideea să-şi adauge câţiva muşchi prin cumpărarea de bănci comerciale…

Cei trei membri ai clubului trilionarilor vor continua să lase în urmă mulţimea. Goldman Sachs, Morgan Stanley şi Merril Lynch vor face fiecare [anual] câte o mie de miliarde de dolari din activităţi de consul­tanţă… CSFB, Citigroup şi Chase / J.P.Morgan vor face tot ce pot pentru a-i prinde din urmă sau îşi vor uni eforturile pentru a intra şi ei în club.”

Evreu polonez, Jeffrey Sachs face parte din organigrama evreului ungur George Soros, figurând ca principal consilier economic. La rândul său, evreul ungur George Soros este cel mai bine plătit manager-finanţist din SUA, câştigând curent 500 milioane de dolari anual. Prin lovitura pe care a dat-o în septembrie 1993 Băncii Naţionale a Angliei, Soros a câştigat un miliard de dolari din banii contribuabililor englezi. In mod ipocrit, Soros şi-a creat în ultimii ani o imagine de “Robin Hood al erei computerului”, care ia bani de la ţările occidentale prin geniale speculaţii financiare şi îi dă apoi Europei răsăritene şi Rusiei prin diferitele “Fundaţii Soros” în scopul “nobil” al instaurării unui tip de democraţie numit de el “societate deschisă”. Că Soros este departe de a fi un altruist, o demonstrează mai ales doctrina sa, prezentată în propria-i lucrare, The Alchemy of Finance: “Ceea ce cred speculanţii finanţelor are mai multă importanţă decât faptele economice reale”.

Conform biografului său, William Engdahl, George Soros a fost identificat ca fiind “omul de paie” al concernelor bancare anglo-franceze ale Rothschild-zilor. Engdahl precizează: “Relaţiile lui George Soros cu cercurile internaţionale ultrasecrete ale Rothschildzilor nu sunt relaţii bancare întâmplătoare sau obişnuite. Iar succesul extraordinar al lui Soros ca speculant pe nisipurile mişcătoare ale pieţelor financiare sunt greu de explicat doar prin simplul său «talent de jucător». Soros are acces la informaţiile interne ale unuia dintre cele mai importante canale de informaţii private din lume.”

Unul dintre principalele roluri ale lui Soros, rezervat lui de Rothschildzi, deci de oculta mondială, este acela de agent de influenţă la nivel planetar, în folosul lui Rothschild şi al acoliţilor lor, pentru promovarea “economiei de piaţă” când doresc să disperseze proprietatea altora (a statelor, de regulă), sau pentru centralism, atunci când vor să acumuleze pentru ei. Astfel, în anii ’80, cu concursul d-nei Margaret Theatcher, prim-ministru al Marii Britanii, banca N.M. Rothschild & Sons a câştigat sume de mai multe mii de miliarde de dolari din privatizarea întreprinderilor britanice de stat.

Legăturile dintre Rothschild şi Soros se ţin prin oameni cheie. Astfel, evreul Richard Katz face parte atât din comitetul director al concernului lui Soros (Quantum Fund), dar, în acelaşi timp, este director al Rothschild Italia S.P.A. din Milano şi în comitetul director al N.M. Rothschild & Sons. Iar acesta este numai un exemplu.

Jeffrey Sachs, cel care operează intens în România prin “consultanţă” asupra privatizărilor, este de fapt unul dintre agenţii de influenţă ai lui Soros (şi, de la distanţă mai mare, al clanului Rothschild) în ceea ce priveşte implementarea “terapiei de şoc” în economiile ţărilor ţintă, adică, mai recent, în Europa răsăriteană.

Jeffrey Sachs nu este numai acţionarul firmei care a operat intens în privatizările din România. Sachs este, totodată, director la Harvard Institut for Development – SUA, specialist în finanţe mondi­ale, ca şi în funcţionarea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale. El a ocupat în anii ’90 funcţia de consilier pentru refor­mă în Polonia, Estonia, Rusia, Bulgaria, Slovenia şi alte câteva ţări din răsăritul european, dar făcea totodată frecvente vizite în România, pentru a da indicaţii guvernului pentru „accelerarea reformei”.

Deşi responsabil de cele mai importante determinări macro­economice de la nivelul economiilor fostelor state socialiste, ca şi de atitudinile instituţiilor internaţionale, el re­cunoaşte inechitatea în tratamentul diferenţiat al acestora. „Trata­mentul inegal al ţărilor din Europa Centrală şi de Est se menţine şi azi, apreciază Jeffrey Sachs. Dacă Poloniei i-au fost anulate datorii de 40 miliarde USD, atunci când Iugoslavia a solicitat în 1990 reeşalonarea datoriei externe, nu a primit nici un răspuns. În cazul României, la eforturile de a îndeplini integral cerinţele Acordului stand-by, Fondul Monetar Internaţional a răspuns plusând cu noi condiţii pentru a înde­părta cât mai mult eliberarea celei de a doua transe a împrumuturilor.” (Capital, nr.5/2000).

Jeffrey Sachs a cerut personal la începutul anului 1999, guvernului român să desfiinţeze Banca Naţională a României pentru a fi înlocuit de instituţia Consiliului Monetar, institu­ţie aplicată de regulă statelor în „stare de faliment”. Fiind condus de cinci membri, din care trei străini, Consiliul Mo­netar emite moneda naţională, susţinută din spate de una străină (chiar de către una artificială, „emisă” de Fondul Mo­netar Internaţional). Consiliul Monetar are un „sediu naţional” în capitala ţării ţintă, precum şi filiale regionale. Analiştii economici independenţi consideră că un astfel de Consiliu are un „caracter oneros”, deoarece: „puterea de decizie se ­află în mâna directorilor străini…, reprezintă o ingerinţa a politicului în relaţiile economice internaţionale, ţara săracă fiind practic obligată să crediteze ţara bogată pe toată durata instituirii CM cu valoarea rezervei valutare (orice achiziţie de valută este o creditare a ţării emitente)”. Opunându-se acestei măsuri, directorul Institutului Naţional de Economie, prof. Constantin Icnete, îi răspunsese pe loc lui Sachs, în revista Capital nr.7/1999:

Este surprinzătoare apariţia unei galerii de fani ai institu­irii unui Consiliu Valutar în ţara noastră…, [consiliu] scos din muzeul organizării sistemului monetar în coloniile britanice cu aproape două secole în urmă… [În istorie] Consiliul Valutar, cu­noscut şi sub alte denumiri, a apărut necesar pentru depăşirea prăbuşirii monedei naţionale şi a sistemului bancar, ajuns în pragul încetării de plăţi… Prin exclusivismul său, această relaţie devine măsura tuturor lucrurilor şi o cenzură a tot ce este per­mis sau interzis în economie… Consiliul Valutar funcţionează în condiţiile abdicării puterii de stat şi a clasei politice de la gestionarea crizei economice, şi ale cedării răspunderii unui organism de supraveghere internaţională…”

Sachs a activat în Polonia prin Fundaţia Ştefan Batory, din anul 1989. Soros însuşi recunoaşte a fi ştiut dinainte că terapia sa de şoc va produce o imensă rată a şomajului şi de aceea a ţinut să instaleze la guvernare sindicatul Solidarnosci. În Iugoslavia, la începutul anului 1990, Soros împreună cu FMI, prin implementarea terapiei de şoc, au condus la incendierea întregii ţări.

Jeffrey Sachs a fost implantat şi în Rusia, pe lângă preşedintele Elţîn, pentru aplicarea terapiei de şoc. Din ianuarie 1992 terapia de şoc Soros-Sachs a dezlănţuit în Rusia un haos economic fără precedent şi superinflaţie. De situaţie au profitat acoliţii lui Soros, precum comerciantul evreu Marc Rich, care practic a cumpărat pe nimic întreaga producţie de aluminiu a Rusiei. Printre magnaţii ruşi produşi peste noapte de terapia de şoc, îi aflăm astfel pe evreii Roman Abramovici (acumulare: 3 miliarde de dolari), Mihail Fridman (2,2 miliarde de dolari), Mihail Hodorkovski (3,7 miliarde de dolari) şi alţii.

Toate ţările ţintă ale lui Soros au fost determinate să promoveze privatizarea totală, impunându-se o legislaţie de vânzare la “preţul de piaţă” a fostelor întreprinderi socialiste. Dar, ca şi în România, “piaţa” fusese aproape distrusă în prealabil de către terapia de şoc. Iar consultant în privatizare apare, pe loc, indispensabila Goldman & Sachs care, aşa cum s-a văzut în cazul RomTelecom, şi-a încasat şi un frumos comision, românii de rând alegându-se doar cu scumpirea convorbirilor telefonice, căci cineva trebuie să “onoreze” nota de plată.»

«Decizia SUA care afectează economia mondială: tipărirea de bani va continua.

Preşedintele Rezervei Federale a SUA, Ben Bernanke, a indicat miercuri că programul de stimulare a economiei prin preluarea de obligaţiuni de pe piaţă în valoare de 85 miliarde de dolari pe lună de către banca centrală va continua, pentru a revigora creşterea economică şi a reduce şomajul.

Consiliul de politică monetară al băncii centrale americane a arătat într-un comunicat transmis miercuri seară că creşterea economică a fost încetinită de factori tranzitorii, însă riscurile persistă deşi tensiunile de pe pieţele financiare mondiale s-au atenuat. Rezerva Federală anticipează revigorarea creşterii economice şi scăderea şomajului odată ce măsurile de politică monetară îşi vor face efectul. „Acest comunicat sugerează că vor continua să cumpere obligaţiuni de 85 miliarde de dolari pe lună şi va mai trece mult timp până vor fi satisfăcuţi în ceea ce priveşte piaţa muncii”, comentează Ward McCarthy, economist şef la Jefferies & Co. şi fost economist la Fed.

Programul de stimulare a economiei derulat de Bernanke şi colegii săi are o valoare record, extinzând portofoliul de active al băncii centrale prin tipărirea de bani injectaţi în economie prin achiziţii de obligaţiuni de pe piaţă, în principal titluri de trezorerie şi pachete de credite ipotecare. Oficialii Fed au stabilit că beneficiile revigorării economiei sunt mai importante decât riscul instabilităţii financiare şi creşterii inflaţiei. Fed a reiterat miercuri că va menţine dobânda de politică monetară aproape de zero atât timp cât şomajul va rămâne la cote de peste 6,5%, iar inflaţia nu va depăşi 2,5%.

În prezent, rata şomajului din SUA este de 7,8%, iar inflaţia anuală înregistrată în decembrie a stagnat la 1,7%, faţă de 2,1% în noiembrie. Economia SUA a scăzut în ultimele trei luni de anul trecut cu 0,1% şi a avut cea mai slabă performanţă după perioada aprilie-iunie 2009, când se afla încă în recesiune, în urma reducerii cheltuielilor guvernamentale şi a stocurilor companiilor, dar a crescut în 2012 cu 2,2%.»

2 comentarii »

  1. Mi-a placut foarte mult acest articol si as vrea sa stiu mai multe despre autor. De cine este scris?

    Comentariu de razvan — Aprilie 20, 2014 @ 11:03 am | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: